Mânia

Patima mâniei (orgh) porneşte din puterea irascibilă a sufletului (qumos) şi cuprinde toate manifestările patologice ale agresivităţii.

• „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stâpânitorilor întunericului acesti veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
• „Chiar de ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu uşurinţă, numai şi numai şi numai ca să-şi îndeplinească această plăcere a sufletului. Că pelcerea este aprinderea mâniei; o petrecere care munceşte sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească, răvăşind toată sănătatea sufletului.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Mânia este piron înfipt în suflet, simţire neplăcută, iubitp ca o dulceaţă a amărăciunii.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Parea pătimaşă se luptă totdeauna ca să dobândeascăplăceri, o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Înarmându-te împotriva mâniei nu vei suferi niciodată pofta.” Evagrie Ponticul.
• „Dacă suntem atraşi uneori de cele supuse simţurilor (prin care ea uneori şi iuţimea ia prilejul spre o pornire contrară firii)...prin acesta prefacem blândeţea sufletului în sălbăticie.” Sfântul Isaac Sirul.
• „Am ales mai mult cele materiale decât porunca iubirii şi, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubire de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul. Noi nu putem să-i iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de plăcer şi le punem pe acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Precum fierbinţeala trupurilor este una, dar multe sunt pricinile înfierbântării şi nu una, la fel şi fierberea şi mişcare mâniei, dar poate şi a celorlalte patimi, au multe şi felurite pricini şi prilejuri. De aceea este cu neputinţă a hotărâ despre ele într-un singur chip. Îmi dau mai degrabă cu părerea despre sârguinţaplină de grijă cu care trebui să caute fiecare dintre cei ce bolesc de ele felul tămăduirii lor. Cea dintâi tămăduire ar consta în a cunoaşte cineva pricina patimii lui. Căci odată pricina aflată, noi, cei bolnavi, vom afla şi leacul tămăduitor prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin iscusinţa doctorilor duhovniceşti.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Această boală îi loveşte pe cei care urmăresc întâietatea în ceea ce priveşte onorurile. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie, prin ea se întăreşte şi se face nebiruită.” Sfântul Marcu Ascetul.
• „Nu cuvintele unia sau altuia provoacă în noi supărarea, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel ce ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Mânia este o boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra trupească. Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie. Mâniosul este întru totul asemenea unui nebun.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Mânia este o nebunie de scurtă durată.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Împunsă de boldul mâniei, inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care îl cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un asemenea om de un nebun? De aceea, adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţină frâiele, căci a ajuns bătaia de joc a unei puteri străine, şi dacă furia mişcă membrele omului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stăpânire.” Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Când această patimă a izgonit raţiunea şi a pus stăpânire pe suflet...nu-i mai îngăduie (omului) să fie om, că nu mai are ajutorul raţiunii.”Sfântul Vasile cel Mare.
• „Atâta timp cât mânia stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreptă cuviinţă...dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice scriptura tulburatu-sa de mânie ochiul meu” (Psalmul 30, 10).
• „Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea... nici nu vom fi în stare să păstrăm cârma dreptăţii, ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii...fiincă cel iute la mânie săvârşeşte nebunii (Pilde 14, 17)”. Sfântul Ioan Casian.
• „Nimic nu tulbură atât de mult curăţia inimii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală care izbucneşte cu multă furie.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Cu adevărat un om cuprins de mănie se aseamănă cu un nebun. Uită-te că omul cuprins de mânie e ca şi nebun, când demonul intră în el îl face să îşi iasă din minţi şi îl împinge să facă lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi făcute. Mânioşii nu mai văd bine, nici nu fac ce trebuie, ci ca şi cum li s-ar fi stricat simţurile şi şi-ar fi pierdut minţile, aşa fac totul...ei sunt striviţi cu totul de mânie. Spune, oare prin ce se deosebesc cei aprinşi de mânie şi beţi de furie de cei ce se îmbată cu vin? Oare nu la fel se poartă şi unii şi alţii, oare nu dovedesc aceeaşi neînfrânare şi nu în acelaşi fel se dezlănţuiesc împotriva semenilor, nemaiştiind ce spun şi nevăzând limpede pe cei din faţa lor? Şi după cum nebunii (mainomenoi) şi cei cu care delirează se aruncă în prăpastie fără să ştie ce fac, tot aşa se poartă şi cei cuprinşi de mânie şi biruiţi de furie.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Descrie chipul în care mânioşii dau drumul mâniei...ţipă, se sălbăticesc, se năpustesc cu tot atâta furie ca şi animalele...tot ce vede ajunge o armă în mâna furiei.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „De păstrezi ură faţă de duşman, ţi se pare doar că te răzbuni pe el, dar te chinui pe tine însuţi. Ţi-ai pus înăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care îţi sfâşie măruntaiele. Omul cuprins de mânie nu cunoaşte pacea; tot aşa cel care ţine în suflet ură pentru împotriva duşmanului său. Omul agitat de furie se învredniceşte de mii de suferinţe; şi fiind tot timpul tulburat de năvala gândurilor, petrecând zi şi noapte în tulburare şi în neliniştea sufletului, el suferă aici, pe pământ, toate chinurile iadului.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „De îndată ce este lipsit de Duhul, sufletul ajunge la nebunie vădită, suferă împrăştierea gândurilor şi neorânduiala mişcărilor din afară. Atunci când mânia biruie blândeţea sufletului, îl tulbură şi, ca să spunem aşa, îl sfâşie şi îl sfârtecă,împingându-l să se războiască cu sine. Dumnezeu lipseşte de strălucirea cunoaşterii Sale sufletul pe care mânia l-a întunecat cu neînţelegerea.” Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Pornirea de mânie aprinzându-se din orice motiv întunecă ochii minţii, căci, vârându-se în ei bârna ucigătoare a unei boli mai grale, nu le îngăduie să mai vadă soarele dreptăţii.” Sfântul Ioan Casian.
• „După cum celor care au vederea bolnavă, privind la soare, li se împăienjenesc ochii de lacrimi şi văd tot felul de năluciri în văzduh, tot aşa mintea (nouV) tulburată de mânie nu poate să ajungă la contemplarea duhovnicească, ci un nor i se aşează peste cele pe care doreşte şă le primească.” Evagrie Ponticul.