Frica

Frica (foboV) şi toate stările de suflet asemănătoare, care constituie forme sau intensităţi ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar şi anxietatea, angosa, disperarea ea este provocată de pericolul unei pierderi sau de o suferinţă, în ideea li sentimentul că vom pierde sau am putea pierde lucrul pe care îl dorim sau pe cel de care ne-am legat.

Frica astfel definită poate fi la fel de bine o virtute, ca şi o patimă. „Dacă frica este o patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă”, spune Clement Alexandrinul.

• „ Cele ce sunt făcute din cele ce nu sunt au şi puterea de persistenţă în Cel ce este, iar nu în ceea ce este, iar propru acestora după fire este pornirea spre cele ce le susţin şi fericirea de cele ce le strică. I-a sădit de la început prin creaţie. Frica după fire est o putere ce susţine existenţa prin ferire (de cele ce ar putea-o distruge).” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• În Pateric citim că un frate a fost întrebat de un bătrân: „De ce atunci când iese noaptea i se face frică. Iar bătrânu i-a spus: pentru că încă pui preţ pe viaţă în acestă lume.”
• „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui” Sfântul Ioan Scărarul.
• „(Omul) Nu trebuie să se tramă decât de o singură durere: de pierderea darurilor dumnezeieşti.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Caracterul patologic al fricii se arată de asemenea în partea de imaginaţie, mai mult sau mai puţin intensă, pe care ea, în general, o implică şi prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. Astfel, în imaginaţia sa pericolele apar exagerat de mari, iar pierderea unui lucru oarecare, iminentă.

• „Frica laşă este vedeera amăgitoare a unei primejdii mai înainte de primejdie; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice...este lipsa încredinţării (în lucrurile în care eşti ce mai încredinţat).” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Spaima care duce la încremenire este fica rezultată dintr-o mare închipuire.” Sfântul Ioan Damaschin.
• „Căci spaima nu este nimic altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată.” (Înţelepciunea lui Solomon 17, 11).
• „Cel lipsit de smerenie e lipsit şi de desăvârşire. Şi cel ce este lipsit de acestea este pururea înfricat.” Sfântul Isaac Sirul.
• „Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de lucrurile zgomotele lucrurilor şi de umbre.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Cel care vieţuieşte în păcat este întotdeauna temător; şi după cum cei ce au de străbătut un drum într-o noapte întunecată şi fără lună tremură de frică, cu toate că nu-i ameninţă nimeni şi nimic, tot aşa şi păcătoşii se tem tot timpul; chiar şi atunci când nu-i mustră nimeni, conştiinţa lor încărcată îi face să se sperie de orice lucru, să se ferească de toţi şi de toate să li se pară înfricoşătoare şi înspăimântătoare, nefiind nimic care să-i umple de nelinişte. Dacă nu ne vom mărturisi cum trebuie şi pentru greşelile fără de voie, vom afla în noi şi în vremea ieşirii noastre o oarecare frică nelămurită.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii.” (II Timotei 1,7).
• „Frica laşă (este o slăbie a credinţei) arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute...simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Precum celui bolnav de ochi, din cumplita durere, i se pare că vede multă lumină, iar celui sănătos i se pare că vede prea puţin, aşa şi cel slab la suflet, din puţintică încercare repede se tulbură, părându-i-se că este mare.” Avva Victor.
• „Frica laşă, este o simţire copilărească a unui suflet îmbătrânit...toţi cei fricoşi sunt iubitori de slavă deşartă.” Sfântul Ioan Scărarul.