Mândria

Mândria (uperhfania) este aât de înrudită cu slava deşartă, încât muţi Sfinţi părinţi cred că nu este ele că nu este cazul să se vorbească despre ca despre ele ca despre două patimi, ci ca de una singură, mândria apare ca co culme a chenodoxiei.

• „Au numai atâta deosebire între ele cât are princul pin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Creşterea uneia aduce apariţia celeilalte, prisosul de glorie deşartă dă naştere trufiei.” Sfântul Ioan Casian.
• „Crescând slava deşartă se ajunge la mândrie” Sfântul Ioan din Gaza.

Cea dintâi formă a mândriei constă în convingerea omului că este superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate dacă nu crede că deja o are.

Această formă de mândrie se traduce printr-o suită de atitudini care ne permit să o definim mai bine.„Cel mândru se laudă şi exagerează, ca să pară mia mult decât pare în realitate.” Sfântul Vasile cel Mare. El se arată îngâmfat, trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine. La acestea se adaugă adesea pretenţia că le ştie pe toate şi convingerea că are întotdeauna dreptate de unde se iscă îndreptăţirea de sine, ca şi spiritul de contradicţie (împotrivire în cuvânt), dar şi dorinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a-i stăpâni.

În timp de prima formă de mândrie îl face pe om să se înalţe faţă de semenii săi, a doua îl face să se înalţe faţă de Dumnezeu şi să se ridice împotriva lui.

· „Acesta (Lucifer) înveşmântat în lumina dumnezeiască şi stălucind prin dărnicia Ziditorului printre celelalte puteri cereşti, s-a încrezut că deţine prin tăria propriei naturi , nu prin binefacerea acestei dărnicii, splendoarea înţelepciunii şi frumuseţea virtuţilor cu care îl împodobi-se harul Creatorului. Semeţindu-se, ca şi cum nu-i mai era de ajutor ajutorul divin pentru păstrarea acestei curăţii, s-a socotit asemenia lui Dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca şi Dumnezeu nu are nevoie de nimeni. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea crezu că prin acest fapt are din belşug toate cât îi sunt de trebuinţă pentru desăvârşirea virtuţilor şi depluina fericire veşnică. Aceasă singură cugetare a devenit pentru el prima cădere. ” Sfântul Ioan Casian.

· „Toţi oamenii de mai târziu, care au lunecat spre necredinţă, au ajuns aici tot în mândrie, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Pune pe seama sa isprăvile săvârşite, iar nu pe seama lui Dumnezeu.” Avva Dorotei.

· „Când patimile îşi încetează lucrarea fie că se ascund pricinele lor, fie pentru că se depărtează dracii în chip viclean, se strecoară mândria.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.

· „Patimile s-au depărtat uneori de nu numai de la unii credincioşi, ci şi de unii fără de credinţă, afară de una. Ele au lăsat pe ea singură să umple locul lor, ca una ce e cea dintâi dintre ele.”

· „Un bărân foarte cunoscător îl sfâtuia pe un tânăr care se trufea. Iar acesta orb, fiind, zise: ce altă dovadă mai vădită a patimei acesteia ne poţi da, fiule, decât cuvântul ce l-ai zis: nu sunt mândru?” Sfântul Ioan Scărarul.

· „De ce am căzut în toată starea acesta vrednică de plâns? Nu din pricina mândriei noastre? Nu pentru nebunia (aponoia) noastră?...De aceea, Dumnezeu văzând această neruşinare, zice: Acesta este un nebun (mvroV)” Avva Dorotei.

· „Mândria nu este altceva decât pierderea minţii, o boală cumplită pe care numai nebunia o naşte; căci nu este om mai lipsit de minte decât cel trufaş. Celcare se trufeşte pentru cele ce nu sunt decât umbre, care îşi înalţă inima pentru lucruri, care se trec ca floarea ierbii...nu este el, oare, vrednic de râs? Ne este el, oare, asemenea unui sărac care nu are ce să mănânce, dar se laudă cu desfătările de care, cândva, într-o noapte, s-a bucurat de ele?” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului ce îşi năluceşte bogăţia şi-şi socoteşt întunericul, lumina...E ruşine să se mândrescă cineva cu podoabă străină, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu” Sfântul Ioan Scărarul.

· „Demonul trufiei pricinuieşte cea mai grea cădere a sufletului, cel mai cuplit dintre rele, ieşirea din minţi (ekstasiV frenvn), nebunia (mania) şi vederea unei mulţimi de demoni în aer. Îndată (după demonul slavei deşarte) vine demonul mândriei, care aduce în chilia monahului fulgerări de lumini neîncetate şi balauri înaripaţi, aducându-l la răul cel mai mare, pierderea minţii (stethsiV frenvn).” Evagrie Ponticul.

· „Când dracul se sălăşluieşte în lucrătorii lui, atunci arătându-se în somn sau şi în stare de veghe, ia chipul, zice-se al unui sfânt înger sau mucenic, îi împărtăşeşte vreo descoperire de taină, sau vreun dar (harismă), ca, amăgindu-se nenorociţii să-şi iasă cu totul din minţi.” Sfântul Ioan Scărarul.

· „Răul trufiei...e întocmai ca o boală generalizată, cumplită, care nu se împacă să vatăme un singur mădular sau o parte a lui, ci prăvăleşte întregul corp într-o distrugere totală.”Sfântul Ioan Casian.

· „Mândria esteunul dintre cele mai mari păcate, rădăcină şi izvor al oricărui păcat.” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Cele şapte păcate de căpetenie sunt vlăstare răsărite din această rădăcină rea.” Sfântul Grigore cel Mare.

· „Această boală, deşi este ultima în lupta pornită împotriva păcatelor, şi în ordinea lor este aşezată la urmă, totuşi este prin origine şi timp.” Sfântul Ioan Casian.

· „Îngâmfatului i se întâmplă tocmai ce nu vrea. Vrea să se laude, ca să fie onorat; dar este cel mai dispreţuit om. Dintre toţi oamenii, cei mândi mai ales, se fac de batjocoră; toţi îi urăsc şi îi duşmănesc, şi nu-i nimeni care să îi ajute.” Sfântul Ioan Gură de Aur.