Mândria

Mândria (uperhfania) este aât de înrudită cu slava deşartă, încât muţi Sfinţi părinţi cred că nu este ele că nu este cazul să se vorbească despre ca despre ele ca despre două patimi, ci ca de una singură, mândria apare ca co culme a chenodoxiei.

• „Au numai atâta deosebire între ele cât are princul pin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Creşterea uneia aduce apariţia celeilalte, prisosul de glorie deşartă dă naştere trufiei.” Sfântul Ioan Casian.
• „Crescând slava deşartă se ajunge la mândrie” Sfântul Ioan din Gaza.

Cea dintâi formă a mândriei constă în convingerea omului că este superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate dacă nu crede că deja o are.

Această formă de mândrie se traduce printr-o suită de atitudini care ne permit să o definim mai bine.„Cel mândru se laudă şi exagerează, ca să pară mia mult decât pare în realitate.” Sfântul Vasile cel Mare. El se arată îngâmfat, trufaş şi plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine. La acestea se adaugă adesea pretenţia că le ştie pe toate şi convingerea că are întotdeauna dreptate de unde se iscă îndreptăţirea de sine, ca şi spiritul de contradicţie (împotrivire în cuvânt), dar şi dorinţa de a-i învăţa pe alţii şi de a-i stăpâni.

În timp de prima formă de mândrie îl face pe om să se înalţe faţă de semenii săi, a doua îl face să se înalţe faţă de Dumnezeu şi să se ridice împotriva lui.

· „Acesta (Lucifer) înveşmântat în lumina dumnezeiască şi stălucind prin dărnicia Ziditorului printre celelalte puteri cereşti, s-a încrezut că deţine prin tăria propriei naturi , nu prin binefacerea acestei dărnicii, splendoarea înţelepciunii şi frumuseţea virtuţilor cu care îl împodobi-se harul Creatorului. Semeţindu-se, ca şi cum nu-i mai era de ajutor ajutorul divin pentru păstrarea acestei curăţii, s-a socotit asemenia lui Dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca şi Dumnezeu nu are nevoie de nimeni. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea crezu că prin acest fapt are din belşug toate cât îi sunt de trebuinţă pentru desăvârşirea virtuţilor şi depluina fericire veşnică. Aceasă singură cugetare a devenit pentru el prima cădere. ” Sfântul Ioan Casian.

· „Toţi oamenii de mai târziu, care au lunecat spre necredinţă, au ajuns aici tot în mândrie, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Pune pe seama sa isprăvile săvârşite, iar nu pe seama lui Dumnezeu.” Avva Dorotei.

· „Când patimile îşi încetează lucrarea fie că se ascund pricinele lor, fie pentru că se depărtează dracii în chip viclean, se strecoară mândria.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.

· „Patimile s-au depărtat uneori de nu numai de la unii credincioşi, ci şi de unii fără de credinţă, afară de una. Ele au lăsat pe ea singură să umple locul lor, ca una ce e cea dintâi dintre ele.”

· „Un bărân foarte cunoscător îl sfâtuia pe un tânăr care se trufea. Iar acesta orb, fiind, zise: ce altă dovadă mai vădită a patimei acesteia ne poţi da, fiule, decât cuvântul ce l-ai zis: nu sunt mândru?” Sfântul Ioan Scărarul.

· „De ce am căzut în toată starea acesta vrednică de plâns? Nu din pricina mândriei noastre? Nu pentru nebunia (aponoia) noastră?...De aceea, Dumnezeu văzând această neruşinare, zice: Acesta este un nebun (mvroV)” Avva Dorotei.

· „Mândria nu este altceva decât pierderea minţii, o boală cumplită pe care numai nebunia o naşte; căci nu este om mai lipsit de minte decât cel trufaş. Celcare se trufeşte pentru cele ce nu sunt decât umbre, care îşi înalţă inima pentru lucruri, care se trec ca floarea ierbii...nu este el, oare, vrednic de râs? Ne este el, oare, asemenea unui sărac care nu are ce să mănânce, dar se laudă cu desfătările de care, cândva, într-o noapte, s-a bucurat de ele?” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului ce îşi năluceşte bogăţia şi-şi socoteşt întunericul, lumina...E ruşine să se mândrescă cineva cu podoabă străină, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu” Sfântul Ioan Scărarul.

· „Demonul trufiei pricinuieşte cea mai grea cădere a sufletului, cel mai cuplit dintre rele, ieşirea din minţi (ekstasiV frenvn), nebunia (mania) şi vederea unei mulţimi de demoni în aer. Îndată (după demonul slavei deşarte) vine demonul mândriei, care aduce în chilia monahului fulgerări de lumini neîncetate şi balauri înaripaţi, aducându-l la răul cel mai mare, pierderea minţii (stethsiV frenvn).” Evagrie Ponticul.

· „Când dracul se sălăşluieşte în lucrătorii lui, atunci arătându-se în somn sau şi în stare de veghe, ia chipul, zice-se al unui sfânt înger sau mucenic, îi împărtăşeşte vreo descoperire de taină, sau vreun dar (harismă), ca, amăgindu-se nenorociţii să-şi iasă cu totul din minţi.” Sfântul Ioan Scărarul.

· „Răul trufiei...e întocmai ca o boală generalizată, cumplită, care nu se împacă să vatăme un singur mădular sau o parte a lui, ci prăvăleşte întregul corp într-o distrugere totală.”Sfântul Ioan Casian.

· „Mândria esteunul dintre cele mai mari păcate, rădăcină şi izvor al oricărui păcat.” Sfântul Ioan Gură de Aur.

· „Cele şapte păcate de căpetenie sunt vlăstare răsărite din această rădăcină rea.” Sfântul Grigore cel Mare.

· „Această boală, deşi este ultima în lupta pornită împotriva păcatelor, şi în ordinea lor este aşezată la urmă, totuşi este prin origine şi timp.” Sfântul Ioan Casian.

· „Îngâmfatului i se întâmplă tocmai ce nu vrea. Vrea să se laude, ca să fie onorat; dar este cel mai dispreţuit om. Dintre toţi oamenii, cei mândi mai ales, se fac de batjocoră; toţi îi urăsc şi îi duşmănesc, şi nu-i nimeni care să îi ajute.” Sfântul Ioan Gură de Aur.

Chenodoxia

Chenodoxia (kenodoxia), slava deşară sau vanitatea, este o patimă de căpetenie şi izvor a nenumărate boli ale sufletului.

Sfântul Ioan Casian spune despre ea că se manifestă „în multe forme , căci are multe feţe şi multe chipuri”, fiind dispusă în două trepte.

Primul fel de slavă deşartă este cel prin care ne mândrim pentru foloasele materiale sau pentru lucruri care se văd. Este cea mai obişnuită şi ami evidentă formă de chenodoxie, care-l loveşte pe omul căzut foarte uşor şi cel mai adesea. Ea constă în a se arăta mândru şi a se lăud cu bunurile pe care le are sau pe care le crede că le are, şi ar dori să fie văzut, apreciat, admirat, stimat, onorat lăudat, într-un cuvânt să fie slăvit de ceilalţi oameni.

• „Slava deşartă şi iubirea de arginţi se nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi.”

Mai subtilă, pentru că ţine mai puţi de cele materiale şi de cele care se văd, deşi e tot atât de răspândită ca cea dintâi, este chenodoxia care constă în îngâmfarea cu calităţi intelectuale, dar şi cunoştinţele dobândite.

A doua formă de chenodoxie este cea în care omul se mândreşte pentru cele spirituale şi ascunse din dorinţa de laudă deşartă.

• „Duhul slavei deşarte (se bucură) văzând înmulţindu-se virtutea...funica aşteaptă să se isprăvească strânsul grâului, şi slava deşartă aşteaptă să se adune bogăţia (duhovnicească). ” Sfântul Ioan Scărarul.
• „După ce a biruit omul toate gândurile, se ivesc acestea două: cel al slavei deşarte şi cel al mândriei...gândul acesta (al slavei deşarte) îl fac să crescă toţi dracii, după ce au fost biruiţi.” Evagrie Ponticul.
• „Când birui una dintre patimi mai necinstite, de păildă lăcomia pântecelui sau curvia sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deşarte.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Frumos înfăţişează bătrânii natura acestei boli când o descrui în felul unui bulb de ceapă, pe care, înlăturându-i-se un înveliş, îl afli acoperit de altul, şi tot aşa, arocâte foi îi scoţi, totatâtea îi descoperi dedesubt.” Sfântul Ioan Casian.
• „În toate străluceşte soarele cu îmbelşugare. Şi de toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum vei arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna el este cel drept şi stă în centru.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Greu se scapă de gândul slavei deşarte. Căci ceea ce faci ca să te cureţi pricină pentru altă slavă deşartă.” Evagrie Ponticul.
• „ Nu slava (este rea), ci slava deşartă, reaua întrebuinţare care vin dein negrija minţii de a cultiva cele fireşti”. Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Au uitat că sunt oameni şi de aceea merg de colo-colo, stângându-şi din altă parte o slavă de batjocoră.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Cei ce poftes slava sunt asemenea unui om gol, care doreşte pururea să afle un petec mic sau orce altceva ca să îşi acopere urâţenia lui. Aşa şi cel gol de virtuţi caută slava oamenilor.” Avva Dorotei.
• „Falsifică firea şi însăşi virtutea...dela fire se înstrăinează, folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea şi buna întocmire a firii prin reaua lor întrebuinţare.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Cum puteţi voi să credeţi când pliniţi slavă unul de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 44).
• „Deoarece oamenii nu înţeleg cât de stricăcioase sunt bunurile acestei vieţi şi slava care vine de la ele, şi pentru că nu văd măreţia lucrurilor lui Dumnezeu, nici înţelepcuinea Proniei Sale, nici micimea firii omeneşti, care deîndată ce a înflorit se ofileşte şi piere înainte de a prinde putere, şi mai înainte de a se înălţa se smereşte; care este supusă schimbării şi tote cele pe care le face se destramă şi se năruiesc; şi pentru că nu cugetă la toate acestea poftesc laude unii de la alţii şi n-au atâta înţelepciune cât să-şi spună: La ce bun şi cât preţuieşte mândria care mă înrobeşte şi pentru care mă bucur mai mult de vederea oamenilor decât de la a lui Dumnezeu, iar laudele de la ei îmi sunt mai pe plac decât cele ale lui Dumnezeu, iar slava de la ei mai presus decât de la Stăpânul tuturor, şi pentru ce lepăd mărirea îngerească pentru onorurile omeneşti?” Sfântul Ioan din Singurătate.
• „Pentru ce oare, fugi după umbre, în loc să te ţii de adevăr? De ce cauţi cele stricăcioase şi nu cele care rămân în veci?...lasă fumul, şi umbra, şi iarba, şi pânza de păianjen şi toatecele care nu-ţi pot să-ţi spun în cuvinte cât sunt de trecătoare şi de nimic!...Lucrurile omeneşti sunt ca praful şi pulberea pe care le spulberă vântul; ca umbra şi ca fumul; ca frunza căzută, pe care orice adiere o mişcă din loc în loc; ca floarea, ca visul, ca o boare trecătoare; ca pana care zboară prin aer, ca apa care curge, şi chiar mai puţin decât toate acestea...Toate onorurile şi măririle din lume nu sunt altceva deât vorbe şi numai vorbe...Cum poate fi atunci omul atât de negun încât să alerge după vorbe goale, şi să iubească fantasme de care ar trebui mai curând să fugă?...De aceea, văzând de câtă nebunie este plină viaţa noastră, plânge şi suspină Proorocul; şi după cum un om, dacă îl vede pe altul lepădând lumina şi dorin întunericul, l-ar întreba de ce face o asemenea nebunie, tot aşa Psalmistul întreabă pe cei rătăciţi: Pentru ce ibiţi minciuna şi căutaţi deşertăciunea?” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Precum părinţii trupeşti sunt împătimiţi de dragostea celor născuţi din ei..., şi copiii lor, char de vor fi în toate privinţele cei mai de râs, li se vor părea cei mai drăgălaşi şi cei mai frumoşi dintre toţi, la fel minţile nebune îi vor părea gândurile ei, chiar dacă vor fi cele mai prosteşti lucruri, cele mai înţelepte dintre toate.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Când vezi pe cineva împovărat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-au umplut de gânduri de ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă...Să ne ferim deci, fraţilor, să vorbim despre noi înşine. Aceasta atrage şi ura oamenilor şi dispreţul lui Dumnezeu.” Sfântul Marcu Ascetul.
• „Bietul sufle devenit parcă jucăria unei somnolenţe acute, ajunge pradă unei astfel de vanităţi, încât adesea, ademenit de dulceaţa unor asemenea gânduri şi umplut de aceste năluciri, nu mai este în stare să vadă nici ce se petrec în juru-i, nici fraţii, cât în cutreierul gândului, simte plăcere şi se lasă prins de cele ce a visat cu ochii deschişi ca de nişte lucruri aevea...Când în sfârşit mintea se roagă cu curăţie mşi fără pată, nu mai vin asupra ei dracii din partea stângă, ci din cea dreptă, căci ei vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi aduc înainte vreo formă dintre cele plăcute simţirii, încât să-i pară că ajuns desăvârşit la scopul rugăciunii. Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător, că se înfăptuieşte prin patima slavei deşarte...Chenodoxia este o hrană a sufletului, pe care, pentru moment, îl mângâie cu desfătare dar apoi îl goleşte şi îl despoaie de orice virtute, făcându-l sterp şi lipsit de toate roadele duhului. Astfel îl face să piardă numai meritele unei nemăsurate strădanii, dar chiar să îndure chinuri mai mari.” Sfântul Ioan Casian.

Frica

Frica (foboV) şi toate stările de suflet asemănătoare, care constituie forme sau intensităţi ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar şi anxietatea, angosa, disperarea ea este provocată de pericolul unei pierderi sau de o suferinţă, în ideea li sentimentul că vom pierde sau am putea pierde lucrul pe care îl dorim sau pe cel de care ne-am legat.

Frica astfel definită poate fi la fel de bine o virtute, ca şi o patimă. „Dacă frica este o patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă”, spune Clement Alexandrinul.

• „ Cele ce sunt făcute din cele ce nu sunt au şi puterea de persistenţă în Cel ce este, iar nu în ceea ce este, iar propru acestora după fire este pornirea spre cele ce le susţin şi fericirea de cele ce le strică. I-a sădit de la început prin creaţie. Frica după fire est o putere ce susţine existenţa prin ferire (de cele ce ar putea-o distruge).” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• În Pateric citim că un frate a fost întrebat de un bătrân: „De ce atunci când iese noaptea i se face frică. Iar bătrânu i-a spus: pentru că încă pui preţ pe viaţă în acestă lume.”
• „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui” Sfântul Ioan Scărarul.
• „(Omul) Nu trebuie să se tramă decât de o singură durere: de pierderea darurilor dumnezeieşti.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Caracterul patologic al fricii se arată de asemenea în partea de imaginaţie, mai mult sau mai puţin intensă, pe care ea, în general, o implică şi prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. Astfel, în imaginaţia sa pericolele apar exagerat de mari, iar pierderea unui lucru oarecare, iminentă.

• „Frica laşă este vedeera amăgitoare a unei primejdii mai înainte de primejdie; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice...este lipsa încredinţării (în lucrurile în care eşti ce mai încredinţat).” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Spaima care duce la încremenire este fica rezultată dintr-o mare închipuire.” Sfântul Ioan Damaschin.
• „Căci spaima nu este nimic altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată.” (Înţelepciunea lui Solomon 17, 11).
• „Cel lipsit de smerenie e lipsit şi de desăvârşire. Şi cel ce este lipsit de acestea este pururea înfricat.” Sfântul Isaac Sirul.
• „Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de lucrurile zgomotele lucrurilor şi de umbre.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Cel care vieţuieşte în păcat este întotdeauna temător; şi după cum cei ce au de străbătut un drum într-o noapte întunecată şi fără lună tremură de frică, cu toate că nu-i ameninţă nimeni şi nimic, tot aşa şi păcătoşii se tem tot timpul; chiar şi atunci când nu-i mustră nimeni, conştiinţa lor încărcată îi face să se sperie de orice lucru, să se ferească de toţi şi de toate să li se pară înfricoşătoare şi înspăimântătoare, nefiind nimic care să-i umple de nelinişte. Dacă nu ne vom mărturisi cum trebuie şi pentru greşelile fără de voie, vom afla în noi şi în vremea ieşirii noastre o oarecare frică nelămurită.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii.” (II Timotei 1,7).
• „Frica laşă (este o slăbie a credinţei) arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute...simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Precum celui bolnav de ochi, din cumplita durere, i se pare că vede multă lumină, iar celui sănătos i se pare că vede prea puţin, aşa şi cel slab la suflet, din puţintică încercare repede se tulbură, părându-i-se că este mare.” Avva Victor.
• „Frica laşă, este o simţire copilărească a unui suflet îmbătrânit...toţi cei fricoşi sunt iubitori de slavă deşartă.” Sfântul Ioan Scărarul.

Mânia

Patima mâniei (orgh) porneşte din puterea irascibilă a sufletului (qumos) şi cuprinde toate manifestările patologice ale agresivităţii.

• „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stâpânitorilor întunericului acesti veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
• „Chiar de ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu uşurinţă, numai şi numai şi numai ca să-şi îndeplinească această plăcere a sufletului. Că pelcerea este aprinderea mâniei; o petrecere care munceşte sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească, răvăşind toată sănătatea sufletului.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Mânia este piron înfipt în suflet, simţire neplăcută, iubitp ca o dulceaţă a amărăciunii.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Parea pătimaşă se luptă totdeauna ca să dobândeascăplăceri, o pornire împotriva celui care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva. Înarmându-te împotriva mâniei nu vei suferi niciodată pofta.” Evagrie Ponticul.
• „Dacă suntem atraşi uneori de cele supuse simţurilor (prin care ea uneori şi iuţimea ia prilejul spre o pornire contrară firii)...prin acesta prefacem blândeţea sufletului în sălbăticie.” Sfântul Isaac Sirul.
• „Am ales mai mult cele materiale decât porunca iubirii şi, îngrijindu-ne de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubire de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul. Noi nu putem să-i iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de plăcer şi le punem pe acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Precum fierbinţeala trupurilor este una, dar multe sunt pricinile înfierbântării şi nu una, la fel şi fierberea şi mişcare mâniei, dar poate şi a celorlalte patimi, au multe şi felurite pricini şi prilejuri. De aceea este cu neputinţă a hotărâ despre ele într-un singur chip. Îmi dau mai degrabă cu părerea despre sârguinţaplină de grijă cu care trebui să caute fiecare dintre cei ce bolesc de ele felul tămăduirii lor. Cea dintâi tămăduire ar consta în a cunoaşte cineva pricina patimii lui. Căci odată pricina aflată, noi, cei bolnavi, vom afla şi leacul tămăduitor prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi prin iscusinţa doctorilor duhovniceşti.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Această boală îi loveşte pe cei care urmăresc întâietatea în ceea ce priveşte onorurile. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie, prin ea se întăreşte şi se face nebiruită.” Sfântul Marcu Ascetul.
• „Nu cuvintele unia sau altuia provoacă în noi supărarea, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel ce ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Mânia este o boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra trupească. Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie. Mâniosul este întru totul asemenea unui nebun.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Mânia este o nebunie de scurtă durată.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Împunsă de boldul mâniei, inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care îl cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un asemenea om de un nebun? De aceea, adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţină frâiele, căci a ajuns bătaia de joc a unei puteri străine, şi dacă furia mişcă membrele omului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stăpânire.” Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Când această patimă a izgonit raţiunea şi a pus stăpânire pe suflet...nu-i mai îngăduie (omului) să fie om, că nu mai are ajutorul raţiunii.”Sfântul Vasile cel Mare.
• „Atâta timp cât mânia stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreptă cuviinţă...dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice scriptura tulburatu-sa de mânie ochiul meu” (Psalmul 30, 10).
• „Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea... nici nu vom fi în stare să păstrăm cârma dreptăţii, ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii...fiincă cel iute la mânie săvârşeşte nebunii (Pilde 14, 17)”. Sfântul Ioan Casian.
• „Nimic nu tulbură atât de mult curăţia inimii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală care izbucneşte cu multă furie.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Cu adevărat un om cuprins de mănie se aseamănă cu un nebun. Uită-te că omul cuprins de mânie e ca şi nebun, când demonul intră în el îl face să îşi iasă din minţi şi îl împinge să facă lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi făcute. Mânioşii nu mai văd bine, nici nu fac ce trebuie, ci ca şi cum li s-ar fi stricat simţurile şi şi-ar fi pierdut minţile, aşa fac totul...ei sunt striviţi cu totul de mânie. Spune, oare prin ce se deosebesc cei aprinşi de mânie şi beţi de furie de cei ce se îmbată cu vin? Oare nu la fel se poartă şi unii şi alţii, oare nu dovedesc aceeaşi neînfrânare şi nu în acelaşi fel se dezlănţuiesc împotriva semenilor, nemaiştiind ce spun şi nevăzând limpede pe cei din faţa lor? Şi după cum nebunii (mainomenoi) şi cei cu care delirează se aruncă în prăpastie fără să ştie ce fac, tot aşa se poartă şi cei cuprinşi de mânie şi biruiţi de furie.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Descrie chipul în care mânioşii dau drumul mâniei...ţipă, se sălbăticesc, se năpustesc cu tot atâta furie ca şi animalele...tot ce vede ajunge o armă în mâna furiei.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „De păstrezi ură faţă de duşman, ţi se pare doar că te răzbuni pe el, dar te chinui pe tine însuţi. Ţi-ai pus înăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care îţi sfâşie măruntaiele. Omul cuprins de mânie nu cunoaşte pacea; tot aşa cel care ţine în suflet ură pentru împotriva duşmanului său. Omul agitat de furie se învredniceşte de mii de suferinţe; şi fiind tot timpul tulburat de năvala gândurilor, petrecând zi şi noapte în tulburare şi în neliniştea sufletului, el suferă aici, pe pământ, toate chinurile iadului.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „De îndată ce este lipsit de Duhul, sufletul ajunge la nebunie vădită, suferă împrăştierea gândurilor şi neorânduiala mişcărilor din afară. Atunci când mânia biruie blândeţea sufletului, îl tulbură şi, ca să spunem aşa, îl sfâşie şi îl sfârtecă,împingându-l să se războiască cu sine. Dumnezeu lipseşte de strălucirea cunoaşterii Sale sufletul pe care mânia l-a întunecat cu neînţelegerea.” Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Pornirea de mânie aprinzându-se din orice motiv întunecă ochii minţii, căci, vârându-se în ei bârna ucigătoare a unei boli mai grale, nu le îngăduie să mai vadă soarele dreptăţii.” Sfântul Ioan Casian.
• „După cum celor care au vederea bolnavă, privind la soare, li se împăienjenesc ochii de lacrimi şi văd tot felul de năluciri în văzduh, tot aşa mintea (nouV) tulburată de mânie nu poate să ajungă la contemplarea duhovnicească, ci un nor i se aşează peste cele pe care doreşte şă le primească.” Evagrie Ponticul.

Akedia

Akedia (akidia) se înrudeşte cu tristeţea. Akedia corespunde, desigur unei anumite stări de lene şi unui soi de plictis, dar alături de aceasta ea mai cuprinde şi lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă, amorţeală, somnolenţă—akedia împingându-l pe om la somn fără ca el să fie cu adevărat obosit—îngreunarea trupului, ca şi a sufletului.

• „Îl face să tânjească după alte locuri, unde ar putea să găsească mai uşor ele de trebuinţă” Evagrie Ponticul.
• „Lâncezeală a sufletului, o moleşeală a minţii în nevoinţă, o scârbă faţă de nevoinţa călugărească. Ea îl face pe monah leneş şi neînstare de nici o muncă înăuntrul chiliei, nemailăsându-l să stea în casă şi să se dedea cititului. Mintea lui devine leneşă şi neputincioasă la orce lucrare duhovnicească.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Dracul trândăviei obişnuieşte să războiască de cele mai mult ori mai ales pe cei ce au înnaintat în rugăciune sau pe cei ce se sârguiesc în ea.” Sfântul Simeon Noul Teolog.
• „Când nu se face cântarea de psalmi, trândăvia sufletului nu se arată. Iar când se săvârşeşte pravila atunci se deschid ochii. Când soseşte vremea rugăciunii, iarăşi se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îi cufundă pe călugări iarăşi în somn şi le răpeşte stihul din gură cu căscături necuvenite.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Îndeosebi în jurul orei şase îl tulbură pe monah nişte friguri, care revin la anumite intervale şi, la orele obişnuite acceselor, produc sufletului bolnav fierbinţeli violente. În sfârşit, unii bătrâni, spun că acesta este duhul cel de amiază, pomenit în psalmul 90.” Sfântul Ioan Casian.
• „Demonul akediei, care se mai numeşte şi demonul de amiază...se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrule şi dă târcoale sufletului până în al optulea ceas.” Evagrie Ponticul.
• „Cu adevărat sufletul care a fost rănit de săgeata acestei tulburări, istovindu-se, este îndepărtat de la orice contemplare a virtuţilor şi de la văzul sensurilor spirituale.” Sfântul Ioan Casian.
• „Moleşeala stârneşte deodată aproape toate patimile.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „akedia este moartea sufletului şi a minţii; dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul dintre nevoitor nu s-ar mântui vreodată.” Sfântul Simeon Noul Teolog.
• „Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională...Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Tristeţea

În Rai, omul nu cunoştea tristeţea (lipi). Aceaseta a apărut în urma păcatului admic şi este legată de starea de cădere în care se afla omul. Ea nu ţine de natura primordială şi fundamentală a omului.

• „În cei ce se străduiesc, şi afectele devin bune, şi anume când...le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă...întristarea (o pot preface) în pocăinţă cae aduce îndreptarea de pe urma plăcatului.din timpul de aici.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Nu ninorocirea, ci păcatul pe care îl facem trebui să ne întristeze. Dar omul a achimbat rânduiala şi nu face ceea ce trebui la timpul cuvenit: face mulţime de păcate şi nu se îndurerează din pricina lor, dar de îndată ce i se întâmplă ceva cât de ccât neplăcut, cade în deznădejde. Tristeţea devine o patimă tot atât de grea şi supărătoare ca mânia şi căutarea plăcerii, şi aduce aceleaşi roade rele dacă nu ştim să ne folosim de ea potrivit raţiunii şi în chip prevăzător.” Sfântul Ioan gură de Aur.
• „Uneori tristeţea apare din cuza neîmplinirii dornţelor (sterhsiV tvn epiqumiwn), alteori ea urmează mâniei. Tristeţea apare din lipsa unei puteri trupeşti.” Evagrie Ponticul.
• „Tristeţea vine atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce îşi făurise în minte, un soi de tristeţe ia naştere când ni s-a zădărnicit o dorinţă.” Sfântul Ioan Casian.
• „Nu se poate respinge un astfel de vrăjmaş dacă avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc.” Evagrie Ponticul.
• „Cel care nu dispreţuieşte toate cele pământeşti... nu poate scăpa de tristeţe” Avva Dorotei.
• „Cel care a urât lumea a scăpat de întristare, iar cel ce e împătimit de ceva dintre cele văzute încă n-a scăpat de întristare. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce nu iubeşte? Dacă cinva socoteşte că nu simte nici o pătimire faţă de vreun lucru, dar inima lui e întristată pentru lipsa lui, unul ca acesta se înşeală cu desăvârşire.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Întristarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare, când minte va oglindi faţa fratelui cu supărare, vădit este că îşi aminteşte răul de la el.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Tristeţea este uneori urmarea unei mânii anterioare, mai există un soi de tristeţe care ia naştere când încetează mânia. Câteodată însă chiar fără să existe vreun motiv care să ne pricinuiască acestă cădere...suntem apăsaţi de o neaşteptată tristeţe.” Sfântul Ioan Casian.
• „Diavolul est cel care îţi învăluie mintea cu această neagră tristeţe, întunecând-o, şi tot el se luptă să ia de la tine orice gând bun care te-ar putea linişti şi întări. Şi aflându-ţi sufletul lipsite de acestea, îl loveşte umplându-l de răni.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Gândurile de la draci sun tulburate şi pline de întristare. Căci am auzit că cele ce se fac cu tulburare şi întristare sunt ale dracilor.” Sfântul Varsanufie.
• „Bucuriile ca şi întristările nu ţin atât de firea lucrurilor cât vin din propriile noastre stări sufleteţti. Dacă aceste sunt puse în chip înţelept în bună rânduială inima noastră va fi întotdeauna mulţumită. Adesea, bolile trupului au drept cauză mai curând vreo tulburare lăuntrică decât starea rea a vremii sau înrâurire din afară. Tot astfel se întâmplă şi cu bolile sufletului. Iar dacă bolile trupeşti ţin de firea noastră, aceasta din urmă nu atârnă decât de voinţa noastră. Nu demonul este pricinuitorul tristeţii neguroase care te-a cuprins, ci chiar tristeţea ta îl ajută să-ţi strecoare în suflet aceste cugete rele. Demonul, nu are altă armă mai de temut împotriva noastră ca deznădejdea; de aceea el se bucură mai puţin când păcătuim decât atunci când ne deznădăjduim din pricinea păcatelor. ” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Aceste gânduri aducătoare de moarte, nu vin numai de la diavol ci le aduce însăşi întristarea ta. Da, deznădejdea ta mai mult decât duhul rău le aduce în suflet şi poate că ea este singura lor pricină. Se ştie doar că mulţi oameni, fără să fie chinuiţi de diavoli, din pricina unor puternice suferinţe, voiesc în chip nebunesc să-şi ia viaţa, numai ca să scape de ele. O mare întristare, chiar fără ajutorul diavolului, dă naştere celor mai mari rele. Sub apăsarea deznădăjduirii nenorociţii de ei, îşi pun laţul de gât sau îşi împlântă un cuţit în piept sau se aruncă în apă sau în alt chip se dau morţii. Chiar şi atunci când este vădită lucrarea duhului rău în ei, oamenii pe ei înşişi trebuie să se învinuiască pentru pierzania lor, că s-au lăsat înrobiţi şi doborâţi de supărare. Mare este stăpânirea tristeţii, ea este o boală a sufletului care cere multă putere şi curaj pentru a i te împotrivi şi pentru a izgoni răul pe care îl aduce.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dacă printr-un asalt întâmplător, sau prin diferit ocazii neaşteptate, tristeţea a avut puterea să pună stăpânire pe sufletul nostru, atunci...zguduie din temelii şi ne cufundă în grea deznădejde (labefactat et deprimit) mintea; după ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face pe om să se comporte ca unul ieşit din minţi...îl doboară şi îl prăbuşeşte într-o disperarea dureroasă.” Sfântul Ioan Casian.

Arghilofilia şi pleonexia

Arghilofilia (filarguria) desemnează în mod general iubirea faţă de bani, ca şi faţă de diferite alte forme de bogăţie materială. Această iubire se mainfestă prin plăcerea de avea bani, prin grija de a-i păstra, prin greutatea de a te despărţi de ei şi prin neplăcerea resimţită atunci când îi dai.

În ceea ce priveşte pleonexia (pleonexia), ea constă în voinţa de dobândi bunuri noi şi de a avea cât mai multe.

• „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urâ şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui.” (Matei 6, 24).
• „Iubirea cea rea de arginţi...face pe fii oamenilor să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu. De iubeşti să fii prietenul lui Hristos, să urăşti aurul şi împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el şi-l răpeşte de la preadulcea iubire a lui Iisus.” Sfântul Nichita Sitathul.
• „Lăcomia de bani este închinare la idoli; lacomul de avere este închinător la idoli”(Coloseni 3, 5; Efeseni 5, 5).
• „De chipul şi înfăţişarea lui Dumnezeu, pe care, slijindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine însuşi; nu poate cineva cu adevărat să-şi iubească şi sufletul şi averea” Sfântul Ioan Casian.
• „Foloseşte-te de bogăţie ca un bun chivernisitor al ei, iar nu spre propria desfătare.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Este cu neputinţă ca iubirea să stea în om laolaltă cu avuţiile” Evagrie Ponticul.
• „Lăcomia atrage ura tuturor, ne face urâţi de toţi şi de cei nedreptăţiţi de noi, şi chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Ea a pricinuit ură, furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului, nemilostivirile şi uciderile” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Fie mânia faţă de cei de un rang cu noi, fie dispreţuirea celor aflaţi sub noi, fie pizma faţă de cel care ne întrece (în bogăţie); iar pizma se însoţeşte cu făţărnicia, aceasta cu amărăciunea, ajungănd la ura faţă de toţi oamenii. Arghirofilia şi pleonexia fac din om neom, preschimbându-l într-o adevărată fiară. Cei robiţi cu totul de ea ajung să-şi schimbe firea, pierzându-şi chipul de om şi devenind adevăraţi monştri.” Sfântul Grigorie de Nyssa.
• „Dacă n-o tăiem de la început, patima aceata ne va aduce boală de nevindecat.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dacă neluată însemă la început, a şi pătruns în inimă, ea devine mai primejdioasă decât toate, şi mai greu de alungat.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Dacă această boală prinde rădăcini în suflet, ajunge mai rea ca toate” Sfântul Nil Sorski.
• „Nu este boală mai crudă decât boale nestăpânită a pântecelui; oricât ar mânca omul, nimic nu o satură.Mutaţi această boală trupească acum la suflet.Poate fi, oare, ceva mai cumplit decât aceasta? O asemenea foame nepotolită a sufletului este zgârcenia; cu cât se îmbuibă mai mult, cu atât îi creşte pofta.Şi pofteşte totdeauna mai mult decât ceea ce are. Sufletul cel iubitor de avuţie, nicicând linişte, nicicând siguranţă...nici ziua nici noaptea nu le aduce vreo uşurare...fiind totdeauna hăituiţi din toate părţile.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „După ce şi-a strâns prin zgârcenie avuţie mare, îşi simte sufletul apăsat, şi chiar mulţimea ei îl umple de nelinişte, căci acum singura lui grijă este cum să păstreze această avuţie.Mai întâi suferă şi se frământă din pricina poftei lui nemăsurate, care îl face să se întrbe cum va putea dobândi ceea ce pofteşte. Apoi odată împlinite dorinţele, se iveşte o altă suferinţă: îl chinuie grija de a păstra tot ceea ce a dobândit cu atât chin. Şi copleşit de tot felul de dureri, el este pedepsit, chiar aici pe pământ, pentru lăcomia sa şi pentru dorinţa de a păstra pentru sine tot ce are.”Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Cel lacom nu are nici o clipă de linişte şi sufletul său nu are odihna. Măsurând pe cele ce are cu dorinţa de a avea pe cele pe care nu le are încă, le socoteşte cele dintîi ca pe o nimica faţă de cele pe care vrea să le aibă. Tremură de teamă de a nu pierde pe cele strânse, dar aleargă să adune altele, adică îşi sporeşte nebuneşte teama.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „Află, oare, cineva plăcerea şi pacea sufletului în bogăţie? Eu unul, nu văd decât pricini de întristare şi nefericire...şi supărare neîncetată. Este în fiecare zi copleşit de nelinişte şi strigă ca-i este viaţa plină de necazuri. Nu se poate bucura de ceea ce iubeşte, lacomii nu se pot bucura de cele ce au şi pentru că se tem să se folosească în voie de ele, dar şi pentru că nu sunt niciodată îndestulaţi şi setea de avuţie le tot sporeşte. Poate fi îndurată o asemenea stare? Alipirea de avuţie a celui iubitor de arginţi nu este o dovada a mulţumirii, ci a bolii şi a nebuniei de care îi este cuprinsă mintea. Zgârcitul vieţuieşte în întuneric şi noaptea grea este între el şi lume, vederea sufletului îi este stinsă. Zgârcenia este o molimă cumplită: ea întunecă ochii şi înfundă urechile celui care suferă de ea” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Acela care fie şi-a păzit fie de la început, fie şi-a rechemat şi reprimit chipul şi asmănarea lui Dumnezeu, acela şi-a redobândit şi vederea potrivit firii...Vede aurul şi nu bagă de seamă strălucirea lui şi înţelege că această materie iese din pământ şi nu este decăt ţărână sau piatră, neputând săs e schimbe spre nimic altceva. Vede argintul, mărgăritarele, toate pitrele preţioase, şi simţirea sa nu este furată de coloritul lor, ci le vede pe toate ca pe nişte pietre fără să se minuneze de felurimea coloritului lor, înţelege că mătasea este scârnă de vierme şi-i este milă de cei ce se desfată de ele şi le caută ca pe nişte lucruri preţioase ” Sfântul Ioan Noul Teolog.
• „Cu toate că se vede limpede cât e de nesigură, ne agăţăm nebuneşte de bogăţia pământească şi ne lăsăm într-atât înşelaţi de aceste bucurii amăgitoare, încât nu ne putem închipui nimic mai mare şi mai de preţ decăt aceste lucruri trecătoare.” Sfântul Grigorie de Nazians.
• „Toate cele pe care le avem aici, pe pămân, ne aminteşte Sfântul Părinte, sunt nestatornice şi, cum se întâmplă în jocul cu zaruri, trec iute dintr-o mână în alta, şi cu adevărat nimic nu este al nostru. Fugi de aceste bunuri nefolositoare! Vezi cât sunt ele de trecătoare! Deosebeşte şi înţelege care este adevărul şi care este amăgirea, care arechip înşe,ător şi care este adevărat. Nu-mi vorbi mie de bogăţia averilor, ci gândeşte-te la paguba ce o suferă îndrăgostiţii de avere din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogăţiei lor; păţesc la fel ca unul care, pierzând onorurile cele mair din palatele împărăteşti, are numai o grămadă de bălegar şi se fuduleşte în ea. Muţi oameni nu judecă aşa cum se cuvine lucrurile pământeşti şi de aceea cad în deznădejde. Ca şi nebunii, se tem de cele care nu sunt cu adevărat de temut, le e frică de lucruri care adesea nici nu există şi fug din faţa unor umbre. Căci tot nebunie se cheamă şi a te teme de pierderea banilor. Căci temerea nu vine din fire, ci dintr-o rea voinţă. Dacă ea ar fi cu adevărat prilej de supărare, toţi cei care au suferit pierderi ar trebui să fie cu toţi nişte nenorociţi, dar nu este aşa. Iar dacă o aceeaşi întâmplare nefericită nu naşte în toţi oamenii aceeaşi supărare, urmeaă că nu în firea lucrurilor stă pricina întristării, ci în reaua cugetare.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Peste tot în jurul tău, tu nu vezi altceva decât aur. Peste tot, pe el ţi-l închipuieşti. Aurul îţi bântuie gândurile ziua, şi visele noaptea. Aşa cum nebunii nu văd lumea aşa cum este, ci cum le-o arată mintea lor tulburată, sufletul tău, robit cu totul de cugetarea la bani, vede peste tot aur şi argint.” Sfântul Vasile cel Mare.
• „Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „A voi să ai mai multe bunuri pământeşti decât altul este semn de răcire a iubirii; lăcomia nu area altă pricină decât mândria, ura şi dispreţuirea semenilor.” Sfântul Ioan Gură de Aur.

Desfrânarea

Patima desfrânării (porneia) costă în întrebuinţarea patologică pe care omul o dă sexualităţii sale.

• „Fecioria este de la început şi dintru început a fost sădită în firea oamenilor...În Rai domnea fecioria...Când prin călcarea poruncii a intrat moartea în lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui, şi a zămislit şi a născut.” Sfântul Ioan Damaschin.
• „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de călcarea poruncii, duceau o viaţă îngerească...Deci, la început şi dintru început a stăpânit fecioria” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Nimic nu este rău din cele ce sunt decât reaua întrebuinţare (paracrisis) care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti”Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Când cineva e stârnit...de poftă, nu-l sileşte puterea naturală să iasă din hotarul firii şi să ajungă în afară de cele datorate, ci adausul pe care îl facem firii prin prilejurile primite prin voinţă. Căci Dumnezeu, toate câte le-a făcut, le-a făcut bune şi cu măsură. Şi cât timp se păzeşte măsura cumpenei fireşti şi drepte a pornirilor din noi, mişcările fireşti nu ne pot sili să ieşim de pe calea cuvenită. Şi trupul se mişcă numai în mişcările bine orânduite.” Sfântul Isaac Sirul.
• „Viciul (kakia) este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor (abuzul de lucruri). Când este vorba despre femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel care urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată socotind ceea ce nu eset bine, ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie împreunându-se cu ea.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Pofta (desfrânată) face mai iubite decât Cauza şi Fiinţa cea unică şi singuă de dorit...cele de după ea, şi de aceea socoteşte mai de cinste trupul decât duhul. Deasemenea, face mai atrăgătoare posesiunea celor văzute decât slava şi strălucirea celor duhovniceşti.” Vasile al Ancirei.
• „Trupurile, căutând plăcerea care le este pe plac, atrag la acestea şi sufletele care sunt în ele, punându-le în slujba patimii, care le mişcă şi aşa ajung să se înhămeze sufletele la carul patimilor trupeşti.” Vasile al Ancirei.
• „Bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care priveşte pentru a se învăpăia de dorinţă. Darul văzului dăruit cu rost de Ziditor, ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri.” Sfântul Ioan Casian.
• „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6, 19-20).
• „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă.” (Matei 5, 28-29)
• „Pofta care se împlineşte prin trup nu vine din trup.” Clement Alexandrinul.
• „Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile. Şi precum trupul desfrânează cu trupul femeie, aşa şi mintea desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu amestecată cu forma femeii...Căci cele ce le face trupulş cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face şi mintea în lumea gândurilor.” Sfântul Nichita Stithatul.
• „Pofta este o boală a sufletului (epiqumia nosoV esti yuciV), fapte săvârşite de un suflet nebun şi turbat.” Vasile cel Mare.
• „Îl face pe cel ce pătimeşte aceasta ca pe un scos din minte şi ieşit din sine, beat de o poftă neîncetată după fiinţa cuvântătoare şi necuvântătoare...(dracul curviei), întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc.” Sfântul Ioan Scărarul.
• „După cum norii şi ceaţa pun ca un văl pe ochii trupului (împiedicându-i să vadă), tot aşa atunci când pofta necurată pune stăpânire pe suflet, îl lipseşte de orice prevedere şi nu îl lasă să vadă altceva decât lucrul care îi stă înainte...tiranizat de aceste ispite, sufletul este uşor înrobit de păcat...având mereu în faţa păcatelor, în inimă şi în minte numai un singur lucru...Şi după cum orbii care, stând în plină lumină, la amiază, nu văd nici o rază de soare, pentru că ochii lorsunt cu totul închişi, tot aşa nenorociţii căzuţi pradă acestei boli, îşi închid urechile la nenumăratele şi folositoarele învăţături pe care li le dau cei apropiaţi.” Sfântul Ioan Gură de Aur.
• „Din multele patimi care războiesc gândurile oamenilor, nici o altă patimă nu are asupra noastră o putere deopotrivă cu boala plăcerii trupeşti.” Sfântul Grigorie de Nyssa.

Gastrimarghia

Gastrimarghia (gastrimargia) poate fi definită ca o căutare a plăcerii de a mânca, dorinţa de a mânca de dragul plăcerii, prin raportarea la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii şi a pântecelui.

• „Cei care, în chip nesănătos, îşi hrănesc peste măsură carnea... să se judece pe ei înşişi, nu carnea (sarxs ) pe care o hrănesc” Evagrie Ponticul.
• „A mânca şi a bea din toate cele puse înainte, mulţumind lui Dumnezeu, nu este ceva care se împotriveşte canonului cunoştinţei, căci toate, zice, erau bune foarte (Facere 1, 31)” Sfântul Diadoh a Foticeei.
• „Păcatul nu stă în hrană, ci în felul în cum o primeşti. De aceea se poste să mănânci feluri gustoase şi gătite cu grijă fără să păcătuieşti în vreun fel şi să înghiţi mâncăruri de rând şi să te întinezi cu ele” Sfântul Grigorie cel Mare.
• „Atunci când primeşti hrană, tot aşa mănânci şi dacă o iei pentru nevoia trupului, şi dacă o iei pentru desfătare, ci, de ne vătămăm, din starea noastră ne vătămăm.” Avva Dorotei.
• „Mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi tămăduire. Prin urmare, cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini se vor osândi ca unii, ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuinţă.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. (Filipeni 3, 19)”
• „...pentru robii stomacului pântecele este dumnezeu sensibil” Sfântul Grigorie Pamama.
• „Margainein înseamnă, la autorii păgâni, a fi ieşit din sine, iar cel nebun este numit margos. Iar această boală (nosos) şi nebunie (mania) da a voi să-şi umple cineva pântecele peste măsură o numesc gastrimargie ( gastrimarghia), adică nebunia pântecelui. Iar când e vorba doar de desfătarea gurii îi spun laimarghie (laimarghia), adică negunia gurii.” Avva Dorotei.
• „Trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor face mintea (nous) molâie (deilos= cuvânt care mai înseamnă şi: laş, lipsit de îndrăzneală) şi leşă (dyskinitos= greu de urnit, încetă)” Sfântul Diadoh al Foticeei.
• „...atunci jumătate din puterea lui se face neputincioasă, îcât se poate spune că...încă înainte de a intra în luptă, se află învins fără să fie luptat. Şi fără nici o osteneală a vrăşmaşilor săi s-a supus voii trupului său neputincios.” Sfântul Isaac Sirul.
• „...leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei, asmenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul.” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Omul a cărei cugetare îngroşată îl face să privească cele de jos, şi care, trăind numai pentru pântece şi cele care vin după pântece este depărtat cu totul de vieţuirea după Dumnezeu.” Sfântul Grigore de Nyssa.
• „Pofta de mâcăruri şi băutură, care duce la îmbuibare, naşte în trup, prin lipsa de măsură, rele pe care voinţa noastră nu le mai poate stăpâni, căci mai ales săturarea îl face pe om rob patimilor ruşinose. Dacă vrem ca trupul să ne rămână liniştit şi netulburat de mişcările pătimaşe pe care le aduce umplerea pântecelui trebuie să vegem ca nu dorinţa de plăcere, ci nevoia trupului să fie măsura purtării noastre cumpătate.” Sfântul Grigore de Nyssa.
• „Fiul meu cel întâi născut (din gastrimagie) este slujitorul curviei; al doilea după el este cel al învârtoşării inimii; al treilea este somnul. Apoi din ei porneşte o mare de gânduri: valuri de întinăciuni, adânc de necurăţii neştiute şi negrăite. Fiicele mele (ale gastrimarghiei): lenea, vorba multă, îndrăzneala, născocirea râsului, glumele, împotrivirea în cuvânt, grumazul ţeapăn, neauzirea, nesimţirea, robia, fala, cutezanţa, ibirea de podoabe, cărorea le urmează rugăciunea întinată şi gândurile împrăştiate, dar adeseori şi nenorociri deznădăjduite şi neaşteptate, cărora le urmează iarăşi deznădejdea, cea mai cumplită dintre toate.” Sfântul Ioan Scărarul.

Filautia

• Filautia (Filautia) sau iubirea egoistă de sine, este izvorul tuturor răutăţilor sufletului şi în primul rând a celor trei patimi de căpetenie, din care se nasc celelalte: gastrimarghia, arghilofilia şi chenodoxia.
• Există o formă de filautie virtuasă „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19; 22, 39; Luca 10, 27), care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine.
• Filautia ca patimă este o pervertire a iubirii de sine şi constă în „amorul propriu”, iubire egoistă de sine, iubire a eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu şi îndreptat spre lumea materială, ducând o viaţă cu totul trupească, şi nu una spirituală. De aceea în general filautia este definită ca iubire pătimaşă faţă de trup şi faţă de apleările lui păcătoase.
• Prin trup, se face referire la trupul căzut (sarx=„carne”), care a înrobit trupul, fiind utilizat ca principlul organ al cunoaşterii şi desfătării de lume, privită exclusiv ca meaterială, adică în afara lui Dumnezeu. Sfântul Teodor al Edesei spune despre filautie, că este o „înclinare pătimaşă” care caută doar „împlinirea voii trupului”. Iar Sfântul Nichita Stitatul scrie despre cei trupeşti care „fiind stăpâniţi de iubirea de sine...toată grija lor şi-o îndreaptă spre sănătatea şi plăcerea trupului.” Sfântul Maxim Mărturisitorul oferă şi o explicaţie pentru această patimă: „Necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor...l-a înstăinat pe om cu totul de cunoştinţa lui Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta nu numi prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui ttrupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentu susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa, prin grija excesivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de a-I sluji Ziditorului. Căci nu poate sluji cineva zidirii dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci, prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea.”
• Sfântul Atanasie cel Mare spune că „oamenii, nesocotind cele bune şi lenevindu-se cu înţelegerea, au căutat mai vârtos cele mai apropiate de ei înşişi...cunoscându-şi trupul şi celelalte lucruri sensibile şi lăsându-se amăgiţi de ele, au căzut în poftele lor, alegând cele ale lor în locul lui Dumnezeu.”Adorarea lui Dumnezeu este înlocuită cu idolatrizarea sinelui, afectând întreaga natură umană prin egoism şi narcisism. Sfântul Grigorie Sinaitul „Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de descurajat şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor”
• Cel stăpânit de filautie apare ca legat de plăcere, este într-o continuă căutare a plăcerilor senzoriale după cum şi Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoaşterea celor văzute numai prin simţire cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu şi cu cât îşi stângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de această experienţă, cu atât mai mult se aprindea de iubirea trupească din sine, şi cu cât se îngrijea de filautie cu atât mai mult născocea mai multe moduri de producere a plăcere, care este roada şi ţinta iubirii trupeşti de sine”. Latura spirituală a vieţii omului conţine întotdeauna ca moment suprimat, pulsiunea instinctuală.
• Cel iubitor de sine nu se iubeşte cu adevărat ci fără să ştie el chiar se urăşte. Negând pe Dumnezeu omul ajunge să nege însăşi esenţa firii lui.Egoismul ca preocupare excesivă faţă de propria persoană are tendinţa şi atitudinea de a raporta totul la sine însuşi, la interesele şi sentimentele personale, situându-se deasupra oricărui alt lucru. O persoană egocentrică priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor proprii. Egoismul inerent tuturor fiinţelor vii, stă sub semnul principiului individualităţii.
• Voinţa se împlineşte sub cele două aspecte care îi sunt definitorii: ca voinţă şi ca reprezentere. Faptul că în fiecare din întrupările voinţei aceasta se oglindeşte în totalitatea sa, creează iluzia că partea este însuşi întregul. Cosiderându-se însăşi voinţa, individul vede în conservarea de sine afirmarea voinţei, de unde impresia că prin acest fapt i se acordă prioritate faţă de toate celelalte fiinţe, cu atât mai mult cu cât acestea îi sunt date doar ca reprezentare, ca reprezentare a sa. În momentul în care voinţa dobândeşte conştiiţa de sine, egoismul atinge punctul maxim al intensităţii sale, căci voinţa devenită conştiinţă îşi cere cu mai multă tărie dreptul de afirmare.
• „Voinţa ce-ţi vine de la draci, sau pe care ei te fac să ţi-o socoteşti drept voinţa ta, este voinţa de a te justifica în tot ce faci şi a socoti că tu nu poţi greşi. E lauda ce păcatele proprii. Ţi-ai închiriat eul demonului. E dovada mândriei egoiste ce-şi apără egoismul.” Părintele Dumitru Stăniloae
• În condiţiile societăţii represive, caracterizate de o slabă dezvoltare a forţelor productive şi de administrarea produselor muncii în folosul unor grupuri privilegiate, această stare de lucruri nu permite dezvoltarea unei atitudini altruiste faţă de lume. Dimpotrivă, privaţiunea reală sau potenţială îmbinată cu o stare de spirit concurenţială generează goana acumulării de bunuri doar pentru sine, adesea indiferent de necesităţile reale.
• Narcisismul este o exagerare a dragostei şi preocupării de sine, grija de a feri eul de tensiuni şi frustraţii atât interne şi exteren. Numai condiţiile sociale frustrante o transformă într-o premisă pentru egoism.
• Din punct de vedere psihologic egoismul este o încercare de a suprima o stare de insecuritate indusă de un statut existenţial nesigur, încercare sortită eşecului deoarece ea acţionează asupra condiţiilor care i-au dat naştere consolidându-le în loc de a le desfiinţa.
• Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că: „omul egoist se menţine şi el într-o preocupare de alţii, pentru că îşi defineşte preocupările de sine în opoziţie cu alţii, cu o pasiune de a se afirma pe sine în raport cu alţii. Dar se preocupă de alţii referindu-se la sine, socotindu-se pe sine singurul absolut. În felul acesta uită de adevăratul Absolu sau îl socoteşte impersonal, deci apt de a-l anexa sieşi. Dar în esenţă, el nu poate ieşi din legătura ontological-spirituală cu alţii. Astfel e uşor de a-l readuce la preocuparea pozitivă faţă de alţii.”
• Ruperea dintre dragostea de sine şi dragostea pentru ceilalţi, precum opoziţia lor sunt evident artificiale, produse ale unei situaţii istorice. În absenţa unor condiţionări sociale frustrante, dragostea de sine şi dragostea faţă de ceilalţi sunt indivizibile, dragostea de sine, este izvorul, sursa dragostei pentru ceilalţi.
• Uitându-l pe Dumnezeu omul nu-şi mai poate iubi cu adevărat aroapele căci nu mai vede temeiul acestei iubiri, astfel între el şi ceilalţi oameni se întemeiază relaţii superficiale dominate de insensibilitate şi ignorare reciprocă, absenţa comunicării autentice.
• „Nu te poţi apropia cu desăvârşire de cineva în iubie, dacă nu te-ai depărtat cu desăvârşire de egoismul tău, care te desparte de el, dacă n-ai înlăturat poarta care te închide în tine. Între cei răi, între demoni nu este apropiere reală, pentru că nu este iubire, pentru că ei nici nu s-au găsit pe ei înşişi. Ei sunt legaţi fără voia lor, prin blastemul răului, al urii.” Părintele Dumitru Stăniloae.
• 
  
• Egoismul şi rugăciunea.
• 
  
• „Îndemnul Sfântului Apostol Pavel Rugaţi-vă neîncetat de la I Tesaloniceni 5,17 e dat după îndemnul Totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi de la Tesaloniceni 5,15. deci şi rugăciuea neîncetată trebuie să includă atenţia faţă de alţii…Chiar când zic Doamne miluieşte la singular, mă gândesc la păcatele mele care nu s-au săvârşit într-o izolare individualistă, ci faţă de ceilalţi, influienţându-i şi pe ei la păcat, sau într-o legătură cu alţii. Deci mă rog mai mult sau mai puţin implicit pentru ei, când mă rog pentru iertarea mea. Dumnezeu nu mă primeşte la El lipsit de iubirea faţă de ceilalţi, deci rugându-mă şi pentru alţii. Rugăciunea pentru altul e una din formele în care se manifestă răspunderea unuia pentru altul.”
• „Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său şi omului în izolarea lui. Dar El face clară lucrarea Lui când o dă fiecăruia prin celălalt: El leagă pe fiecare nu numai cu Sine, ci şi de celălalt. Prin aceasta impune fiecăruia o răspundere pentru celălalt şi susţine iubirea între ei. Îl fereşte de mândria de a socoti că n-are nevoie decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a dispreţui pe ceilalţi. Cât de mult îmi încălzeşte viaţa interesului celuilalt pentru mine! E şi celălalt capabil să mă întărească cum sunt şi eu capabil să-l ajut.” Părintele Dumitru Stăniloae.
• „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită” Sfântul Maxim Mărturisitorul.
• „Putem studia cât poftim, totuşi nu vom ajunge să-L cunoaştem pe Domnul câtă vreme nu vom vieţui după poruncile Lui, căci nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul, mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la convingerea că Dumnezeu există, dar n-au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu.” Sfântul Siluan Athonitul.

„Toţi se iubesc, ş-o spun în gura mare,

Toţi au făcut din viaţă sărbătoare:

De măşti râzânde lumea este plină,

De comedianţi şi de femei uşoare.”

Mihai Eminescu- Rime alegorice.